Să nu mai căutăm fericirea în același loc unde am pierdut-o!


 

Ne purtăm pașii uneori singuri.

Alteori cu cineva drag. Și de fiecare dată ne amintim de un om care ne-a lăsat emoții pe nume amintiri. Zâmbim stingher și ne urmăm visurile la un asfințit sau un răsărit. Ținem secrete sub pleoape și fruntea ne-o lipim de alți umeri. Și, nu știm dacă e pentru totdeauna sau mâine totul se va sfârși.

Încercăm să credem în minuni, în iubiri adevărate și să nu mai repetăm greșeli transmise din generație în generație.

De multe ori jucăm roluri. Apoi, pierdem scenariul. Ne aruncăm în prăpăstii cu speranța că cineva ne va prinde în gol.

Dar nu a fost să fie.

Trântim ușa după noi. În căști e un Podcast despre depresie. Oasele dor. Obrajii sunt râuri. Timpul prea repede se scurge. Procrastinare. Știm tare bine să ascundem durerea. Suntem ca niște morți cu ochii vii. Încercăm să ne prindem cu vârful degetelor de orizont, dar nu există o luminiță la capăt de tunel.

Ne plimbăm pe străzile ce ne sunt cimitirele amintirilor noastre.

Ne ținem de mâini care ne sunt atât de străine. Acasă e frig. Viața e tristă. Căutam sensuri pe niște umeri puternici, într-un zâmbet însorit, într-o palmă ce poartă briza mării. Și, știm că cel mai iubit om e cel mort.

Prindem frânturi din viață.

Comentarii