Sunt tânără, dar cumva bătrână.

 


Sunt tânără, dar cumva bătrână. Nu îmi pot da seama dacă am iubit vreodată un bărbat și în loc să încerc să găsesc o persoană potrivită, mi-o imaginez. Sunt atât de ok singură încât mi-e greu să mă atașez cu adevărat de vreun bărbat. Să îmi treacă zilele, săptămânile, lunile chiar și anii fără ca unul să mă caute constant, e ok.

E oarecum trist, să întâlnești atâtea persoane care să te placă dar niciuna să nu-ți trezească acel sentiment puternic cu adevărat. Nu vreau perfecțiunea, nici pe aproape. Îmi imaginez că va fi acea conexiune instantă, acel "vibe" și acel mod de a comunica fără prea multe măști. Îmi imaginez că îmi va da acel sentiment de siguranță și că acel cineva nu ar renunța. Îmi imaginez că ar fi un partener sincer și un prieten necondiționat.

Îmi imaginez toate astea într-o singură persoană pe care n-o cunosc și realizez că, cel mai probabil, lucrurile nu vor sta în felul imaginat. Am continuu sentimentul că atunci când voi iubi cu adevărat un bărbat, acela mă va dezamăgi cel mai tare. Pentru că nu știu să "arăt", dar știu să simt. Iar atunci când simt, e ceva limpede. Iar pentru că nu știu să plac persoanele posibil potrivite, presimt că-mi voi alege dezamăgirea.

Dar nu știu ce ar fi mai trist, să nu simt niciodată cum e să iubesc cu adevărat și cu o doză mică de nebunie un bărbat sau să ajung s-o fac dar să fiu dezamăgită într-un sfârșit. Probabil cel mai trist lucru în legătură cu subiectul acesta, e că gândesc prea mult și trăiesc prea puțin.

Comentarii